Am petrecut cu prima fiica primii ani de școală in pandemie. Nu mai fusesem in acel sezon ca părinți si ne-am adaptat fără așteptări. Nici n-am știut cât de bine ne era de fapt. Învățătoarea s-a adaptat si ea, si a dat tonul bine, mai ales ca apucasem clasa pregătitoare in scoli.
Am ascultat multe ore, fără sa vreau. Locuiam într-un apartament mic si școală se întâmpla in auzul părinților.
Jackie a învățat sa citească ușor si repede. Am crezut ca se datora multelor ore de povesti citite seara înainte de culcare. A fost si ăla un preț plătit cu drag si bucurie. Dar totuși cred ca depinde de temperamentul si memoria vizuala înnăscuta a copilului.
Am avut parte de provocări prin clasa a 3a. Cu matematica in principiu.
Si mare mi-a fost surprinderea când fiica cea mica s-a chinuit mult cu cititul. Nicicum nu făcea clic. Eu zic ca din cauza ca nu a înțeles bazele cititului pe silabe. Dar cred ca si disgrafie ei a jucat un rol. Face un efort sa citească cuvintele de la stângă la dreapta. Ii vine sa le scrie si sa le citească in oglinda. Am primit si multe notificări ca in clasa e haotic. Gălăgie sau întreruperi. M-am gândit ca învățătoare nu are destulă autoritate. Ca nu a stat cu ei in pauze. Ca ceilalți copii sunt cu precădere neliniștiți sau neascultători. Cert era ca ivy venea mai tot timpul fără sa fi înțeles mare lucru la școală. Se ducea cu drag, si nu se plângea ca nu-i place, dar nu făcea progres deloc. Ne chinuiam acasă cu cititul si socotitul, de parca erau științe complexe. Nu sunt pedagog si practica repetitivă ma epuizează.
Am luat in considerare sa o mut. Dar nu din comoditate am amânat, cat din cerința clar exprimată a fiicei mele ca ii place școală si clasa ei. Într-adevăr ei ii place familiarul. Si nu ar ieși din zona de confort dar am tot amânat sa vad unde e problema si sa compensam acasă cu temele. Am mers șchiopătat doi ani. Anul asta, după un efort susținut sa citim mai mult, si sa înțeleagă ce citește, parca parca a prins curaj si parca ne e mai ușor anul asta.
M-am întâlnit cu un număr mare de parinți, fiecare împărțiți in așteptări si dorințe pentru copiii lor.
Frustrări sunt in toate categoriile de copiii: cei neastâmpărați nu mai vor teme suplimentare, ca ei abia reușesc temele generale si nu au stare sa stea sa rezolve in plus. Iar pentru acești copii temele sunt o pedeapsa pentru părinți.
Alții vor teme suplimentare ca nu sunt de-ajuns cele date in clasa. Frustrare e si pentru copiii deștepți care ii așteaptă pe cei ce se chinuie. Dar nici pentru cei ce se chinuie nu-i ușor. Sa te simți veșnic in urma si ca nu înțelegi si învățătoarea sau părinți sunt iritați. Eu insa fac parte din categoria fetițelor care nu întreabă nimic, stau cuminte dar nici nu învață mare lucru. Sunt derutate de zgomot, de haos, nu prind din zbor informații, dar nici nu sta nimeni sa le explice la nivelul lor mediu ce se întâmplă sau ce se așteaptă de la ele.
Azi au avut ora de remediere. 6 fetițe invizibile. Care s-au bucurat maxim sa poată revizui materia de săptămânile astea. Ivy mi-a explicat si mi-a arătat cu rotunjirile – pe care le înțeleseseși zilele trecute cu temele, dar era tare bucuroasa de o astfel de ora liniștită unde informația chiar a ajuns la ea.
Totuși, m-am pus in papucii celorlalți părinți, si poate chiar in papucii copiilor lor. Care se simt deconectați. Ca frunzele in vânt, neînțeleși, agitați, in inima si mintea lor. Uneori, stimulii tehnici si telefoanele ma fac sa ma simt tare încărcată si agitată in gânduri. Iar eu sunt adult cu prea multe griji si prea mulți stimuli, dar ei nici nu știu cum e sa te simți liniștit, sa îți auzi gândurile, sa judeci probleme sa pot gândi clar, negrăbit, sa te simți văzut, auzit, înțeles, iubit. Sa creadă cineva in tine ca poți si sa îți creeze cadrul sa îți atingi potențialul maxim. Sa te protejeze de ecrane, sa creeze un ritm de viață de masa de odihna, de alimentație adecvată care îți face mintea sa se simtă plină de energie dar nu agitată. Cineva trebuie sa ii protejeze pe copii, si acel cineva suntem noi părinții. Nu putem delega rolul nostru de zi cu zi, nu scolii, nu bunicilor, nu bonelor nu televizorului, nici măcar bisericii sau școlii duminicale.
Exista speranța. Ne suflecam mânecile. Si ii ajutam pe copii sa devină adulți întregi si asumați si responsabili si plini de curaj in viața.