Dupa doua luni de vara in mijlocul iernii, de soare, de muschi relaxati si de dezinvoltura, pregatiti mental pentru asta, ne-am intors la iarna. Si nu ne-a coplesit nici nu ne-a descurajat. Dar ne e spatele mai adunat, ochii mai mici, cheful mai putin.
Mi-e dor de prieteniile vechi, de lejeritatea sau simplitatea cu care ne adunam. Drept e ca acum avem prioritati presante si scuze foarte bune. Cand aveam putin, usa era mai larg deschisa. Suntem mai obositi si mai iritabili. Avem familii si copii si treburi.
Mai mergem si la biserici diferite, si nu ne mai vedem deloc. Prietenii noi ne bat la usa si noi stam cu inima chircită. Nu mai stim sa ne deschidem dezinvolt, nu in contexte familiare cum e cultura noastra. Neincrezatori, obositi, infrigurati…
Duminica trecuta Beni Faragau a predicat din Galateni si mi-a ajuns seva asta, balsamul Cuvantului, pana in varful radacinolor copacului Meu. Apoi a zis din Fapte 2:42: “Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatra frateasca, in frangerea painii, si in rugaciuni.” Asta era! De ce mi-e mie dor de fapt? De cine. De noi flamanzii de Cuvant. Sa facem foc de paie, mai ales uscati de dorul unii altora, ne incalzim brusc si ne amintim de ce ne e dor, dar cum oare de nu ne trage inima sa tinem aproape decat dupa luni de zile iar? Foc de paie. Putem lua si Cuvantul, care ne era asa de familiar, si eu insami nu am citit cu sete de luni …de ani. Daca eu nu vin cu inima pregatita, samanta cade pe pamant uscat. Ma gadila, ma entuziasmeaza chiar, dar nu prinde radacini. Pamantul trebuie arat, pregatit, udat indelung… semanat, dar intre timp sa avem grija sa nu nu-l calce in picioare asa zisi semanatori.
Mi-e dor de un foc sustinut, de iarna, cu lemn gros si uscat, termic, mult, aprins, cald, fierbinte… Sa staruim in invatatura apostolilor, in legatura frateasca, in frangerea painii, in rugaciuni.