Cum pot părinții să spună copiilor lor că sunt adoptați?

de Franz Rohr

O tânără mămică a fost întrebată dacă îi va spune fiicei ei că este adoptată. A zâmbit și a răspuns: „Nu credeți că are dreptul sa știe că am fost atât de entuziasmată atunci când am plecat să o cunosc că mi-am uitat și bigudiurile în par?“

Un tătic care, atunci când soția lui i-a strigat de la telefon că Agenția de Adopție le-a găsit un fiu, a căzut de pe scara pe care era cocoțat. Era pe punctul de a agăța un tablou pe peretele camerei care urma să fie camera copilului. Nu s-a lovit de la căzatură și s-a urcat din nou pe scară, considerând că minimul pe care îl putea face pentru viitorul său fiu era să agațe tabloul drept pe perete pentru ca baiatul să înceapă viața cum se cuvine.

Fiecare familie adoptivă fericita are nenumarate anecdote ca și acestea. Multe dintre ele sunt drăguțe și toate sunt emoționante; ele sunt martorii tăriei sentimentelor părinților. Aceste sentimente devin de o dragoste din ce în ce mai profundă și cresc în același ritm cu copiii. Atat pentru părinti cât și pentru copii aceasta dragoste este sursa credinței lor în viața lor împreuna – și a credinței lor în viață în general.

Aceasta este forța care îi face pe părinți să caute răspunsurile la toate întrebarile puse de copiii lor legate de realitățile vieții. Astfel de părinți văd în datoria de a crește copii posibilitatea de a ajuta fiecare copil sa își dezvolte o intelegere mai profunda asupra vietii si nu sa ii proteje de ea. Acești părinți realizează ca faptul de a ști că sunt adoptați este eseențial pentru siguranța copiilor lor. Tătici si mămici înțelepte fac tot posibilul pentru a ajuta fiecare copil să își înțeleagă adopția.

Este de admirat sârguința și imaginația cu care părinții au pregatit ilustrații ca să îi ajute pe copii să ințeleagă procesul lor de adoptie. Părintii au realizat albume cu poze si carti de bebelus pline cu documente importante: anunturi legate de sosirea bebelusului, felicitari de la prieteni si rude, invitatii la botezul si prima zi de nastere a bebelusului si nu in ultimul rand o multime de poze. Poze ale bebelușului îmbracat în hainele lui de duminica cele mai frumoase, în scutece, și în orice altceva. Fotografiile îl surprind pe bebe și in baie, pe oliță, cu părinții, cu bunicii materni si paterni, cu unchii si matusile, cu verisorii de gradul întâi, al doilea și al treilea. Bebelușul este pozat cu toti membrii posibili si imposibili ai familiei.

Fotografiile și suvenirurile sunt mai mult decât amintiri. Ele sunt uneltele pe care le vor folosi părinții pentru a explica copilului procesul adoptiei. 

Când și cum să înceapă această explicație a poveștii adopției? 

Parintii adoptivi trebuie sa realizeze ca nu exista nici o graba si nici un termen limita. Intregul proces de invatare este rezultatul unui proces treptat de absorbtie a cunostintelor. Parintii pot fi de cel mai mare ajutor daca combina rabdarea cu realizarea momentului cand copilul lor este gata pentru informatii noi. Parintii care grabesc procesul de comunicare cu copiii lor au mai mare sansa de a transfera din grijile lor mai degraba decat informatiile pe care vor sa le transmita. Sfatul încă frecvent utilizat in consilierea tinerelor familii adoptive de a folosi cuvantul a adopta cat mai devreme posibil, pare mai mult folosit din cauza anxietatii decat din cauza unor idei legate de modurile de invatare. Pare a fi asemeni unui proces de imunizare impotriva cuvantului a adopta. Cu toate acestea, unii parinti au urmat sfatul indoctrinarii timpurii. Povestile acestora sunt similare.

In cursul primei lor adoptii un cuplu a dorit sa puna cartile pe masa devreme si, ca urmare, au fost nerabdatori sa inceapa procesul de dezvaluire a adoptiei devreme. Astfel, l-au intrebat pe bebelusul lor de 16 luni „Tu stii ca ai fost adoptat?“ Rezultatul a fost infricosator. Bebelusul a inceput sa planga. Parintii au fost mirati si ingrijorati. Oare copilul lor a inceput deja sa se simta diferit? Avea oare hipersensibilitatea artistului geniu? S-au simtit usurati sa descopere in plansul si protestul lui ferm, „Nu doctor“ pentru ca intelesese cuvantul „doctor“ in loc de cuvantul „adoptat.“ Reactionase la amintirea imaginii acelor folosite de doctor in timpul vaccinarii, care lăsasera o impresie de durata în memoria lui.

Te iubim foarte mult… 
suntem foarte fericiți că te avem printre noi.“

Aceasta metoda abstracta de împartasire a informației, care în cel mai bun caz ar familiariza copilul cu un singur cuvant, este arid și nefolositor în ințelegerea adopției. În schimb există un mod concret de a incepe povestea adopției, pe care unii parinti adoptivi l-au folosit. Părinții urmăresc momentul când copilul devine interesat de imaginea lui in oglinda și se recunoaște. Atunci îl intreaba „Stii cine este acesta/aceasta? Acesta/aceasta este Ionica (sau Maria în funcție de numele copilului.)“ Când copilul își recunoaște imaginea în oglinda va incepe sa se recunoasca si in poze si atunci poate incepe împărtășirea poveștii adopției.

Dar fotografiile si celelalte amintiri si suveniruri sunt numai o variație pe aceeași temă. Cu mult inainte să poata spune „mama“ sau „ciao“ copiii incep sa auda și sa inteleaga tema „Te iubim foarte mult… suntem foarte fericiți că te avem printre noi.“ Ei aud aceste mesaje și cuvinte similare din memoria lor de mai devreme si realitatea ca apartin unui tot devine parte din tot ceea ce se intampla in viata lor. Această înțelegere constituie baza siguranței lor și primul pas în ințelegerea lor a procesului de adopție. 

Mulți părinți au descoperit că modul cel mai natural de a vorbi cu copiii lor despre adoptie este de a o prezenta precum este: un capitol din viața lor împreuna. Fără îndoială adopția este primul capitol al vieții lor si copiii trebuie sa inteleaga acest lucru. Colecția impresionanta de poze, suverniruri si casete contribuie la atingerea acestui scop.

Există mulți copii care au ajuns să accepte adopția lor ca un simplu fapt al vieții lor, la fel cum au ajuns să înțeleaga prin intermediul fotografiilor și a poveștilor că au arătat mai mult sau mai puțin la fel cu bebelușul vecinilor, ca au învățat să bea apa din cănița, să spună „mama,“ „tata“ precum și cuvantul cheie al libertății lor „NU.“ Acești copii au auzit multe povești legate de ei. Au aflat despre pregatirile pe care părinții lor le-au făcut în așteptarea venirii lor, despre entuziasmul dinaintea întâlnirii lor cât și despre entuziasmul care a urmat. Au retrait împreună cu părinții lor noaptea dinaintea plasamentului, care nu se mai termina și despre dimineața care i-a găsit treji pe ambii părinți la ora 4:45 și îmbrăcati până la 5:30. Au auzit povestea drumului catre Agenția de Adopții cu toate semafoarele din intersecții schimbându-se în roșu. Le-a fost povestită de sute de ori istoria primei lor întalniri cu părinții.

Dragostea dintre părinți și copilul adoptat este esența care face din copil un adevarat fiu sau o adevarată fiică

Aici exista o ordine logică de a introduce și a folosi cuvantul „a adopta.“ „Când te-am văzut pentru prima oara – când am venit sa te adoptăm,“ se refera la felul in care copilul a ajuns in familie. Nu este „copilul lor adoptiv“ (nu ar trebui niciodata sa i se spună asa sau sa fie prezentat in acest fel); este fiul pe care l-au adoptat. (Diferența aici este mai mult decat gramaticală, din moment ce „copilul adoptiv“ poate sa i se para ca o specie diferita.)

Cu toate ca unii parinti adoptivi sunt sfătuiți să le spuna copiilor lor că au fost „alesi dintr-o multime“ sau „alesi cu atenție,“ aceasta practica nu este indicata. Chiar dacă fantezia de a fi „foarte special“ ar putea părea atrăgătoare pentru unii părinți și copii, aceasta nu este o imagine sănătoasa. Uneori părinții devin destul de idilici atunci când le povestesc copiilor cum aratau cand i-au vazut pentru prima dată, pictand un portret (multicolor) format în totalitate din superlative, „Ai fost cel mai dulce, cel mai drăguț, cel mai adorabil și cel mai simpatic bebeluș pe l-am văzut vreodată.“ Această practică NU este de folos pentru copii. Le pot insufla ideea ca au fost adoptați pentru aspectul lor exterior, sau pentru că ar fi fost finaliști într-un concurs de frumusețe pentru bebeluși. Acesta nu numai că nu este un gând foarte recomfortant dar poate da rezultate nedorite în adolescență, anii incertitudinii de sine, anii în care gropițele din obraji pot fi inundate de acnee.

In contrast, este de admirat un cuplu tânar care i-au spus fiului lor despre prima lor întalnire pur si simplu ca „Am vrut din totdeaună să avem un fiu, iar atunci când te-am văzut și te-am ținut în brațe am știut că tu erai raspunsul la rugăciunile noastre.“

Iubirea este un sentiment complex: nu este nevoie, nu poate fi si nici nu trebuie sa fie explicata sau definită. (Oare nu toate definițiile încearcă să pună limite în ințelesul unor concepte?) În cel mai bun caz putem încerca să găsim o comparație, analogie, pentru dragoste precum a facut Ingmar Bergman cand a spus că „cei care iubesc poartă o oglinda în care se reflectă Dumnezeu.“

Dragostea este una dintre cele mai profunde surse ale credinței atât pentru părinți cât și pentru copii. Copiii adoptați care descoperă aceasta credintă în timpul copilariei își dau seama că sunt copiii naturali ai parintilor lor adoptivi din cauza că intre ei există dragoste.

Cu toate acestea unii oameni nu pot inteleg ideea ca dragostea dintre părinți și copilul adoptat este esența care face din copil un adevarat fiu sau o adevarată fiică. Nu pot întelege și ca urmare nu înteleg atunci când părinții adoptivi îi spun copilului ca li s-a intamplat ceva minunat atunci cand și-au intalnit copilul pentru prima dată pentru că au știut ca îl vor iubi atat timp cat vor trăi. Acești indivizi sunt aceia care îi pot incomoda pe părinții adoptivi și pe copiii lor cu întrebari negândite, cu comentarii și glume.

Băiețelul în varsta de trei ani Ștefan era acasă cu sora lui de curand sosită și cu tânara lor bonă. Ștefan nu avea una din zilele lui cele mai bune și nici nu se comporta excelent. Sora lui se alaturase familiei cu cateva zile înainte iar pe drumul acasa de la Casa Copilului Ștefan își exprimase sincer părerea cu privire la adopție: „Mamă să știi ca sunt suparat pe tine pentru ca a trebuit să adopți un alt bebeluș.“

Acum era înca supărat. Absenta părinților lui, cu toate că era inevitabila în acel moment, nu a imbunătațit cu nimic dispoziția proastă a lui Ștefan. Bona lui devenise din ce in ce mai nervoasă până când într-o izbucnire de mânie a explodat zicand: „Ștefan, ai grija. Dacă nu te comporți cum se cuvine o sa te spun mamei tale si o sa te ducă înapoi la Casa Copilului.“ Ar fi fost normal ca Ștefan să se simtă ofensat și jignit, dar nu a fost așa. Uitându-se la bona cu un aer superior a spus ferm „Asta nu e adevarat.“

Este de asemenea posibil ca un copil sensibil să își imagineze că a fost returnat chiar daca nu ii sugerează nimeni aceasta ipoteză. Domnul si Doamna W. sunt parintii iubitori si sensibili a doi copii adoptați. Doamna W. a vrut dintotdeauna sa aibă un papagal si s-a bucurat foarte mult atunci cand soțul ei i-a daruit unul de ziua ei. Pasărea s-a asezat chiar langă tortul onomastic, s-a uitat direct in ochii doamnei si a croncanit „La multi ani, dragă!“ Soțul ei a invatat papagalul sa spuna aceasta urare si Doamna W. a fost încântată. 

Doamna însa nu a fost la fel de fericita cand a descoperit ca ori papagalii nu sunt animale menite a fi domesticite ori ea a primit unul ciudat. Papagalul ei a gasit modul lui preferat de a se exprima prin a face aluzii nu foarte binevenite. Doamna W. a devenit din ce in ce mai frustrată până când într-un final l-a amenințat pe prietenul ei cu pene multicolore: „Ori înveti să te comporți ori te duc înapoi la magazinul de animale.“ David, baietelul ei in varsta de 6 ani a început să plangă: „Mami, daca nu ma comport frumos si eu o sa trebuiasca sa ma duc înapoi la Casa Copilului?“ Doamna W. a scăpat mătura cu care amenințase papagalul, l-a îmbrățișat puternic pe David și a început să plângă: „David! Ce m-aș face eu fară tine? Tu ești parte din mine. Aș fi complet pierduta.“ Într-o singură propoziție a exprimat însăși esența adopției fericite.

Uneori copiii întreabă care este semnificația cuvântului a adopta. Un tătic adoptiv i-a explicat fiului său în câteva cuvinte, „Dacă iubești pe cineva foarte mult și vrei să fii împreună cu el sau cu ea toata viața atunci il sau o adopți. Am dorit ca tu să fii fiul meu și ca atare te-am adoptat.“ Uneori părinții fac legătura dintre adopție și căsnicia lor, pentru că într-o căsnicie fericită partenerii se iubesc reciproc și stau împreună tot restul vieții.

În familii fericite copiii adoptați sunt crecuti conștienți de numitorul comun profund pe care îl au in comun cu ceilalți copii: sunt iubiți. Având această asemănare ca baza siguranței lor de sine, vor fi capabili să înțeleaga diferențele care îi fac deosebiți.

„Sunt adoptată 
– și ce dacă.“

Dacă sunt adoptați, cum au venit pe lume?

Ca și ceilalți, copiii adoptivi se vor întreba de unde vin bebelușii. (Vârsta la care copiii întreabă acest lucru variază de la caz la caz; aceasta nu este un indicator al coeficientului de inteligență.) Ca și ceilalți copii trebuie să primească un răspuns corect, pe care îl pot înțelege. Fabula cu barza nu mai merge in lumea noastră modernă în care copiii știu foarte multe legate de natură. Nu trebuie sa crească covinși că vor trebui sa stea sa clocească ca și barza într-o profundă fericire matrimonială (ca si berzele). 

Din fericire, majoritatea copiilor învață despre viață fără a avea amintiri de altercații și nefericiri care ar putea să le umbrească înțelegerea. Copiii înteleg cel mai bine viața atunci când o pot vedea. Se simt atrași in mod miraculos de către bebeluși, de căței, de pisoi și de puii de animale de la gradina zoologică. Este foarte probabil să înceapă să se întrebe despre originea vieții și despre propriul lor început și să înceapă să pună întrebări. Aproape toți copiii la un moment dat al vieții lor întreabă dacă mămica lor i-au purtat in burtică. Este o întrebare simplă care merită un raspuns la fel de simplu.

Răspunsul nu este la fel de simplu în cazul părinților adoptivi. Sentimente de durere mai vechi pot reapare și se pot intercala cu teama că fiul sau fiica lor ar putea suferi dacă afla ca este diferit sau diferită într-un fel de ceilalți copii. Părinților le-ar putea fi de asemenea frică ca, copilul lor s-ar putea îndeparta de ei dacă afla ca ei nu sunt părinții lui „adevărați.“ 

Când unii copii adoptați au aflat că mama pe care o cunosc nu a fost cea care i-a nascut aceștia au spus ca ar fi vrut să fie purtați în pântec de aceasta. Pentru mama adoptivă acest lucru poate suna a refuz, a trădare din partea copilului. Oare nu l-a iubit pe copil la fel ca si pe un copil caruia i-ar fi dat ea naștere? Oare nu l-a ingrijit la fel de bine ca oricare altă mamă? L-a plimbat atunci când a avut crampe și când au inceput sa îi iasă dințișorii. I-a citit povești (aceeași poveste de 15 sau 20 de ori din moment ce copilul vroia sa o mai audă o data.) I-a spălat, i-a cusut, i-a croșetat si i-a făcut lucrușoare. A fost atat de fericită și de mandră cu el.

Dar oare se întoarce un astfel de copil împotriva mamei lui adoptive? Oare nu este dorința ca mama lui adoptivă să-l fi purtat în pântec expresia iubirii lui pentru aceasta? Oare nu este acest răpuns urmare a dăților când mama l-a ținut la pieptul ei, când s-a simțit aproape parte din corpul ei și nu aceste fapte îl determină să raspundă astfel? Dacă mama este cinstită cu ea însăși și copilul îi va spune că și ea și-ar fi dorit sa îl nască.

Este imposibil să determini cum va reacționa un copil la aflarea faptului că mama pe care o cunoaște nu este si cea care l-a născut. Unii copii acceptă situația ca atare. Alții vor să știe de ce mama lor nu i-a purtat în pântecul ei și nu a făcut ce a facut mama lui Ioana sau a lui George pentru ei. O explicatie simpla ar putea sa-i facă pe copii să ințeleagă. Unele mame pe care le-am întalnit le-au spus copiilor lor ca oricarei femei i-ar face o deosebită placere să poata avea bebeluși, dar unele femei nu pot avea copii. O fetiță, conștienta de sentimentele mamei ei, și probabil dându-și seama cum s-ar simți ea la rândul ei daca nu ar putea avea copii cand va fi mare, a spus pur si simplu „Saraca mami.“ Un băiețel de 4 ani și jumătate s-a gandit câteva clipe după ce a aflat ca mama lui nu l-a purtat in burtica ei, s-a întors către ea și a spus, „Mami, îmi pare foarte rău că nu m-ai purtat în burtică, dar eu te iubesc la fel de mult.“

Există, de asemenea destul de mulți adulți care au fost adoptați pe vremea când înca erau bebeluși. Aceia ai căror părinți le-au vorbit despre adopție când încă erau mici tind să uite pașii procesului lor de întelegere al adoptiei. Ei răspund la întrebarea legată de când au aflat pentru prima dată că au fost adoptați cum că „A, am știut că am fost adoptat/adoptată de când mă cunosc.“

Maria, o fetiță căreia i s-a gasit o familie adoptivă pe vremea când era un bebeluș, când avea 6 ani era perfect conștientă ca a fost adoptată și că nu a fost născută de către mama pe care o cunoștea. Niște copii discutau între ei despre un bebeluș care fusese dat de curand în plasament unei familii adoptive: „Și stiti că Jimmy e adoptat! Și el nu a venit de la mama lui din burtică!!“ Maria, care era de față la discuție, nu putea să ințeleagă nedumerirea copiilor: „Și eu sunt adoptată; nu am venit din burtica mamei mele. Și cu asta ce.“

„Sunt adoptată – și ce dacă.“ Aceasta este cea mai sanatoasă atitudine pe care ar putea-o avea un copil legat de propria lui adopție