Anul ăsta am fost disponibilă să mă întâlnesc cu părinți adoptivi la bibliotecă, intr-un spațiu central și primitor la etajul 5 în “colțul american”. Am cunoscut oameni noi, și a fost un popas bun după luni de călătorit singuri. Ora 3 oferită nu a fost potrivită pentru mulți dintre părinți. Nici pentru cei aflați în concediu de acomodare, nici cei pentru cei întorși la lucru full time.
Invitația de a ne revedea acasă la una dintre mame cu care ne știm de ani de zile a venit în scurt si totusi multe au zis da. Poveștile nu sunt aceleași. Ele evoluează, cresc, ne schimbă inima și mintea, provocările și bucuriile sunt diverse dar mergem înainte înarmate cu vulnerabilitate și curaj. Când ni s-au deșertat poverile și poveștile, am zărit lacrimi de bucurie și emoție în ochii tuturor: “nu ne putem imagina ca ar fi posibil să iubim acești copii mai mult decât o facem deja.” Sunt ai noștri deplin, și nici măcar nu ne dorim să fi ajuns în familia noastră altfel. Deși conștientizăm și jelim împreună pierderea suferită de ei înainte să ajungă în familiile noastre. Călătoria în sine, unicitatea lor, frângerea noastră si conectarea cu ei, sunt toate un dar și un miracol. Avem acum ochi să vedem dincolo de ce izbește privirea. Și să credem curajos ca după furtună iese soarele.