Trăiesc intuitiv. Și uneori cred că nici nu-i asa rău. Dimpotrivă. Înțelepciunea relațiilor și a parentajului sunt adânc semănate în noi. Doar că uneori am nevoie să știu de ce fac ceea ce fac. Pentru a-mi putea justifica rațional alegerile și a le solidifica. 

Am aflat de la un psiholog care de 30 de ani analizează și face terapie cu copii, că un simplu gest de ospitalitate față de micii prieteni ai copilului, conferă acestuia sentimentul că aparține deplin casei lui, tribului. 

Când ușa ne e deschisă pentru prietenii copiilor nostri, cu zâmbete, cu o prăjitură, un fruct, o limodană, copiii capătă curaj în valoarea lor și în sentimentul lor de aparteneță. 

Când eram mici ne duceam în vizite (sau primeam musafiri), dar niciodată singuri la prieteni de vârsta noastră. Din motive de vigilență, din comoditate, din lipsuri. Noroc că am avut bunică la țară, la care să stăm vara, și verișori cu care ne putem lungi la vorbă și joacă fără oră de plecare. 

Jackie s-ar duce în vecini toată ziua, sau i-ar chema la ea. E frumos la grămadă. E fain în vizită. E nou, e diferit, e interesant. Și mă trezesc că invită pe oricine acasă. Și mă bucură confortabilitatea, socialibilitatea și ospitalitatea ei. E obișnuită să se perinde lume pe la noi. 

Zilele trecute ori a luat cina la vecini, ori au venit cei mici la noi. Vai, ce bucurie! Ce delectare! Ei între ei la masă, cu discuții filozofice sau chicoteli. Cu mâncat sănătos și relativ rapid, cu politețuri și aprecieri. Îmi plac musafirii mici. Sunt dezinvolți, sinceri și fără așteptări complicate. Și când ești gata, ca și gazdă, le zici că-i timpul să mergem toți afară. Și ei vin.