“Am teme. M-ajuți?” Asa ma întâmpină Ivy zilnic. Joi a stat acasă ca a fost învățătoarea bolnavă. Toată dimineața a făcut teme și fișe. La fiecare rând, exercițiu, propoziție, îmi arăta și întreabă: “e bine?”
Sunt în preajma. Și ușor accesibilă. Prea ușor accesibilă. O mică întrebare. În continuu. Din partea tuturor. Apoi mai e și telefonul.
Îmi simt creierul sensibil, dar mai pot un pic. Până deodată nu mai pot deloc. Doar cu un minut înainte totul părea în regulă, nu doar din afară, dar nici eu din interior nu suspectam nimic în legătură cu limita răbdării mele.
Vineri a mai venit o temă. Probleme în pași mai mulți și mai complecși. Săracii copii de clasa 1 abia citesc.
Cu Ivy Încercăm o nouă abordare. Să facă ce poate și verific la sfârșit. Am greșit ziua să încercăm asta. Problemele prea grele, cu nevoie de vizualizare. Mi se asprește vocea când mă repet când mă agăț cu frazele de încredințarea ca e ultima repetiție, acum o să priceapă. Și apoi dezamăgire. Repetăm iar.
Când predam la adulți nu aveam un interes personal și o dată limită să prindă oamenii informația. Eu predăm și ei învățau cat de bine puteau. Dar eu nu îmi pierdeam răbdarea. Niciodată. Un zen aproape magic.
Când nu sunt limite la accesul lor la mine, temele pot ține toate serile și tot weekendul. Întrebările curg. Iar eu nu sunt disponibilă la nesfârșit. E greu ca părinte. Mult mai greu să fii profesor propriilor copii.
Conrad m-a atenționat ca poate tonul meu e prea iritat ca să fie Ivy deschisă să înțeleagă. Corect. Știu ce zice. Dar când l-am rugat să preia el ajutorul, el a zis ca nu o ajută. Să se descurce. Am reluat eu îndrumarea. Întâi blând, ținut de mâna, repetat încet, citit cu ea, când iar tonul meu m-a dat de gol. M-am ridicat și am ieșit blând din casă și am mers în vizită la părinți. Mi-am lăsat telefonul acasă. L-am îngrijorat pe Conrad o oră. Dar a fost cea mai necesară detașare. Am realizat ca m-am lovit de un zid. O zădărnicie unde nici nu mă mai enervez. Deși m-am frământat cu gândul unde e fisura. Ce nu merge. Oare eu nu mă pricep să suplinesc cu ajutor? Am ajutat zeci de copii la mate, am predat alte materii tehnice sute de ore. Unde și ce nu se leagă.
Am întrebat părinții daca și ei s-au confruntat cu dificultăți la tema respectivă. Trei au răspuns ca au ajutat doar la o problemă, la sfârșit.
Noi ne-am chinuit cu tema asta. Nu matematica a fost provocarea. Cititul și înțelesul problemelor, pașii de urmat, cuvintele cheie (se vând, rămân, se propun, mai au, cu X mai mult, mai puțin) nu sunt clare în mintea lor. Sau poate Ivy n-a prins firul și i-a fost rușine sau n-a avut ocazia să ceară clarificări.
Cred ca reiterarea termenilor (se dau, se iau, diferența, total, si ce legătură au cu adunarea și scăderea, plus și minus) în rezolvarea problemelor în clasă ar ajuta.
Apoi o învățătoare și ea părintele unui copil din clasa a răspuns cu atâta claritate ca mi-a suflat vânt în aripi. Nu ne putem baza pe spațiul oferit de auxiliare. Toți părinții au avut nevoie să-și ajute copiii. Fiecare cum a fost de creativ. Nu-i vorba de cât de bine știi, ci cum poți comunica pe limba unui copil de clasa I. Creativ, inspirat, să stârnești curiozitatea și să îi ajuți capete încredere în ei când reușesc și lucrurile încep să aibă sens.
“Pentru copiii de clasa I, care încă au nevoie de suport vizual pentru a înțelege bine ce informații li se oferă si ce trebuie sa afle (ne jucam de-a detectivi in text) pentru a nu învață mecanic, au nevoie ca problema sa fie desenata.
Problema 10 este cu steluță ceea ce înseamnă – nivel avansat. Dar dacă ii ajutați sa învețe sa o desenează o vor înțelege si nu li se va părea grea. Doar ca acest lucru presupune mai mult exercițiu, desen pentru fiecare problema si lucrat cu caietul de matematica si creionul. Dar dacă se vor deprinde cu acest lucru vor înțelege logica problemelor si nu vor mai întâmpina probleme pe termen lung ( când vor ajunge la metodele de rezolvare a problemelor).
Din păcate multe auxiliare nu oferă spațiu generos pentru rezolvarea problemelor ci doar pentru transcrierea stricta a operațiilor.”