M-am auto condiționat să fac ce e bine. Să fac ce trebuie. Am găsit un echilibru delicat în a face bine pe termen lung, pentru mine și cei din jur. Dar în ultimii ani mi-am tot șters limitele, am trecut peste ce e rezonabil, și am sperat ca Domnul va completa din abundență. Dar probabil ca nici nu am rămas conectată la Viță. Sunt o mlădiță 🌱 frântă, care se ține abia de un vas subțirel. Mai trece puțină sevă. Abia abia.
Degeaba însă îl întreb pe domnul dacă să mai slujesc în nenumăratele grupuri și slujiri. Tot ce aud e “nu eu te-am trimis în primul rând. Te-ai dus de capul tău”. Măcar aud ceva. Era o vreme când zumzetul lumii, al cererilor, al telefoanelor îmi creau panică. Acum îl văd pe Dommul dând din cap: nu eu te-am trimis. Ești epuizată ca ai făcut singură. “Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați și eu vă voi da odihnă. Căci jugul meu este plăcut și sarcina mea este ușoară.”
Mă pregătesc de ceva vreme să spun “nu mai fac asta și asta. Nu mă mai ocup eu. Nu pot. De fapt nu mai vreau.”
De ce nu faci cutare lucru? Le întreb pe fiicele mele dragi. “Pentru ca nu vreau” îmi răspund ele senin. Simt ca trebuie să își câștige dreptul și libertatea de a spune nu vreau. Întâi să își facă treaba. Să știe ce și cum. Apoi pot să spună “ nu vreau”
Dacă mai știu cum. Aici am și eu de învățat de la ele. Nu mulțumesc. Nu (full stop)
Nu pentru nu vreau. E important ce vreau? Voie să nu vreau? Oh, mi-e dor de lideri înțelepți care să mă încurajeze și să îmi valideze valorile, claritatea, deciziile. Nu sunt departe. Dar singura mi-e tare greu.
Oamenii apropiați în loc să grăiască adevărul în viața mea, mai iau și ei câte puțin din mine, din timpul meu, din energia mea.
Nu mă mai ocup de traduceri. Formez o echipă până în septembrie să avem subtitrări. Apoi mă retrag.
Nu ma mai ocup nici de bani în clasa fiicei celei mari. Nu predau nici o ștafetă. Doar nu mă mai ocup. Full stop.