Am mai scris despre asta când erau copiii mici. Atunci avea puțin altă semnificație. Dar în esență același efect.
Când copiii noștri se poartă într-un fel neplăcut, ca să ne comunice ceva cel mai probabil, sau să își exprime liber disconfortul sau frica, oboseala sau rușinea, poate chiar entuziasmul și atenția primită, noi încercăm din inerție să aplanăm situația, să ieșim din propriul disconfort, și spunem sau facem lucruri care îi îndepărtează și mai mult pe copii de noi. Cel puțin eu am o tendință naturală de a mă detașa. Fără a o face evident, mă dezic parcă. Mă lepăd ca petru. Nu atât fizic cat mental, ca e prea greu să stau în disconfort și în rușine.
Am învățat ca atunci când oamenii spun lucruri insensibile nefiltrate despre copiii noștri care sunt de față, de obicei nu evident nesimțite, ci comentarii legate de identitatea lor, avem tendința să ne justificăm, să dăm explicații. Dar acestea nu sunt necesare, nu în detrimentul sănătății emoționale a copiilor noștri. Să ne dezicem de adulții fără filtru, și să ne apropiem de copii. Când cineva vorbește despre ei, cu ei de față, noi să facem contact vizual cu ei și să zâmbim cald, transmițând mesajul ca suntem cu ei, suntem pentru ei, suntem de partea lor. Putem folosi umorul, făcând din ochi, zâmbind cald ca și cum noi îi cunoaștem pe ei pe deplin și îi iubim necondiționat. Ceilalți oameni vin și trec cu vorbele lor. Cu întrebările lor, și noi rămâne poate cu inima lor mai rănită, mai plină de îndoială.
Dacă suntem aproape de ei, și ei sunt mici, le punem mâna pe umăr, pe cap, ne conectăm cu ei, și facem front comun, indiferent de ce vine din afară.
Acum mergând înspre adolescență, copiii noștri ei înșiși se detașează, au alte priorități, nu le place cu noi sau de noi. Ori cred ca noi ne sabotăm singuri crezând asta. Pe la 8-9 ani fiica mai mare se purta tot mai rece față de mine. Am crezut atunci ca e gata, a trecut copilăria și am intrat în război. Circumstanțele au exacerbat relația dintre noi, temele la mate, exerciții de spate, atenția mea divizată. Ne certăm des și ea mă rănea cu cuvintele ei. Nu intenționat. Cred ca de asta dureau. Vorbea fără filtru, și de față cu alții. Îi plăcea atenția și când o primea vorbea și aiurea. Am plâns singură, jelind pierderea relației cu ea. Și am încercat să mă redresez, să salvam ce putem. Mai aveam un deceniu de trăit cu ea. Și începea să nu îmi mai placă de propriul copil. Probabil ne tolerăm reciproc. Bine ca școala reîncepuse fizic și am putut să respir.
Dar mi-am dat încet seama de contribuția mea la relația noastră. Detașarea mea față de ea, când făcea sau spunea anumite lucruri. Am săpat adânc să caut și să nutresc sentimente pozitive. Am încercat să o văd cu ochi calzi, blânzi, îngăduitori.
I-am spus sincer ce mă rănește, și am tratat-o la un nivel de maturitate care pe ea a onorat-o. A început să se schimbe. În bine. Odată cu mine. Am petrecut timp de pace. I-am dat spațiu. Sora ei a început să facă aceleași prostii pe acasă. Vârsta. 7-8 ani. Iar ea nu era în bucluc.
Am petrecut timp doar noi două. Și suntem azi mult mai bine.
Suntem în vacanță acum când scriu. Ieri m-a luat de mâna si m-a întrebat: “vrei să fim prietene?” Desigur! Zic eu. “Ai observat ca de ceva vreme îți zic iar mami?”
Sunt convinsă ca limitele impuse, frustrarea mea, libertățile ei limitate, au condus la tensiunea din noi. Multe le-aș face și le-aș spune din nou. E parte din rolul meu de mamă. Dar să mă țin cu hotărâre decernarea noastră și să prețuiesc inima ei, mai mult decât orice crede oricine.
Mulțumesc domnului ca avem încă timp. Și ca azi ne e drag una de alta, și eu am învățat să țin cont mai muți de felul cum se simte ea, mai mult decât străinii din jur.