Nu am aspirat să devin părinte. Nici nu am aspirat să devin lider.
Aveam în jur de 25 de ani, când mi s-a sugerat să iau în considerare un rol de conducere care tocmai devenise disponibil. Conversația m-a luat prin surprindere, pentru că eram cel mai nou membru din echipă și cel mai tânăr. Dar managerul meu mi-a spus că am influență. Eram „un diamant neșlefuit”, ca să-l citez. Acea frază mi-a rămas în minte.
Nu am vrut putere pentru că eram bine conștientă de responsabilitatea cu care vine la pachet. Și am o relație complexă cu responsabilitatea. Se lipește ușor de mine, sunt atrasă de ea. Responsabilitatea mă motivează și mă fascinează. Dar dacă nu sunt atentă, mă poate zdrobi.
Am ajuns să fiu promovată în acel rol de lider și am învățat multe. Disconfortul de creștere a fost real și, pe măsură ce îmi ajutam echipa să se dezvolte, am devenit foarte conștientă de abilitățile care fac un lider grozav. Ascultarea, oferirea și primirea feedback-ului, asumarea responsabilității pentru ceea ce nu a mers bine și acordarea de credit membrilor echipei, a fi corect, a fi smerit, a vorbi curajos, a-i sprijini, a-i cunoaște bine pentru a-i ajuta să crească și a-i lăsa să plece când e timpul.
Acea experiență ca lider m-a motivat să vreau să devin mamă.
Mamele văd potențialul în primele etape de creștere. Și îndrăznesc să spun că încurajarea si credința lor fac ca lucrurile să se întâmple. Copiii câștigă încredere bazată pe credința părinților că pot.
Înainte ca angajații să se dovedească, cineva își asumă un risc. Și pe măsură ce arată că sunt capabili, li se acordă mai multă responsabilitate și avansare la locul de muncă.
Singura competență cu care m-am luptat cel mai mult timp a fost delegarea.
De când eram copil nu îmi plăcea să mi se spună ce să fac. Ceea ce m-a motivat să fiu mereu cu un pas înaintea a ceea ce trebuie făcut. Eram hiper-atentă dar asta este o altă poveste. Și am presupus că oamenii simt la fel.
Există o artă în a delega bine. Maternitatea m-a ajutat să depășesc acest blocaj. Delegarea în funcție de abilitățile fiecărei persoane, împingând doar un pic în domeniul lor de expertiză pentru a-l ajuta să se dezvolte fără să mă scuz pentru delegare. Până în ziua de azi, prefer să fac multe lucruri până la epuizare, dar asta le-ar fura oamenilor mei sentimentul de realizare, încredere în sine și oportunitatea de a crește.
Ca un lider bun, trebuie să-mi țin ochii și urechea deschise, să văd potențialul și să deleg bine, să ofer oportunități de dezvoltare și să am consecvență individuală pentru a valida, a răspunde la întrebări și a cere feedback.
Când mă îndoiesc, datorită epuizării sau frustrării, fac un pas înapoi și mă gândesc: „Cum m-aș descurca cu asta dacă familia mea ar fi echipa mea de lucru? Din anumite motive mă pot detașa mai ușor și nu iau lucrurile personal. Reversul monedei este: dacă echipa mea de la locul de muncă se încurcă, sau greșește, aș încerca să extind aceeași grație și a doua șansă ca și cu copiii mei.
Ambele perspective sunt de neprețuit, dar cu siguranță experiența mea ca lider într-un context profesional m-a ajutat să fiu o mamă mai bună, mai ales când copiii intră în pre-adolescență. Și chiar cred că toți părinții care își asumă rolul cu toată inima, trec printr-o școală de leadership intensă. Sper că toți înțeleg că pentru a avea influență nu trebuie să te străduiești să fii plăcut.
Ci trebuie să știi cine ești și încotro te îndrepți, consolidând valori puternice, luând decizii nepopulare, stabilind limite etc. Acestea sunt abilități extraordinare de leadership și putem să îmbrățișăm rolul de lider ce slujește, ca pe acela pe care ni l-am asumat din momentul în care am spălat primele picioare mici ale copiilor noștri.